Imaginație vs. amintiri – ce este real și ce nu

La prima vedere, amintirile și imaginația ar putea părea opuse într-un spectru. Amintirile se bazează pe realitate și include oameni, evenimente și locuri reale, în timp ce imaginația este exact opusul.

Imaginația inspiră o calitate de magie și incandescență care sfidează planul nostru material al existenței. Între timp, amintirile noastre gravitează în jurul colectării de date, etichetării și arhivării experiențelor noastre.

Fiecare amintire are un scop, un motiv pentru a fi depozitată în loc de aruncată – în timp ce imaginația este sălbatică și adesea irațională. Dar știința începe să arate că cele două au mai multe în comun decât se vede. De fapt, nu numai că memoria și imaginația sunt intrinsec conectate, ci ele și locuiesc în aceeași zonă a creierului nostru.

Imaginație vs. amintiri și interdependența lor

Dacă te gândești bine, imaginația și memoria sunt compuse în esență din aceleași ingrediente – ambele preiau fragmente din gândurile, emoțiile și experiențele noastre și le combină cu lucruri pe care le-am citit, învățat, văzut și auzit. Uneori, această combinație prezice mai bine un rezultat viitor, în timp ce alteori, creează ceva cu totul nou, cum ar fi o poveste fictivă sau o operă de artă.

Oricum, imaginația și amintirile sunt mai mult decât asemănătoare între ele. În calitate de expert în neuroștiință cognitivă la Institutul de Cercetare Rotman din Toronto și la Universitatea din Toronto, Donna Rose Addis rezumă: „Memoria este o formă de imaginație”.

Alți experți, cum ar fi Loren Frank, specialist în neuroștiință de sisteme la Institutul Medical Howard Hughes și la Universitatea din California, San Francisco, cred că imaginația poate explica de ce ne amintim ceva – deoarece amintirea trecutului nostru ne ajută să luăm decizii mai bune în viitor.

Și invers. Nu numai că ne formăm amintiri despre lucrurile pe care le-am experimentat de fapt, dar ne creăm și amintiri ale simulărilor noastre mentale a ceea ce s-ar putea întâmpla. Imaginarea unor posibile rezultate, soluții și decizii, apoi stocarea lor sub formă de amintiri, ne ajută să le punem în acțiune.

Localizarea în creier

Experții au aflat recent că ambele procese – amintindu-ne ce am făcut de fapt și ce am putea face – sunt codificate de hipocamp. Studiile care implică animale, în special activitatea neuronală la șobolani, au dus la o grămadă tot mai mare de dovezi care sugerează că hipocampul joacă un rol vital în imaginație.

Prima dovadă convingătoare că imaginația are o casă în creierul nostru a venit din descoperirea lui John O’Keefe din 1971 a „celulelor locului” în hipocamp, care l-a ajutat ulterior să câștige un premiu Nobel în 2014.

O’Keefe și colegii săi au descoperit că atunci când șobolanii conduc un labirint, anumite celule ale creierului din hipocamp se schimbă în mod previzibil în funcție de locația animalului în labirint. Aceste celule, numite „celulele locului”, spun animalelor unde se află în lume.

La prima vedere, funcția celulelor locului nu pare relevantă pentru imaginație. Dar Frank și echipa sa au descoperit că celulele locului nu indică întotdeauna unde se află de fapt locația fizică a unui animal. Uneori, ele reprezintă locul unde ar putea fi animalul.

Astfel, Frank și colegii săi și-au dat seama că celulele locului din creierul șobolanilor declanșează modele care se repetă de aproximativ opt ori pe secundă, producând un ritm theta. În cadrul fiecărui ciclu, aceste modele alternează pentru a reprezenta oricare dintre cele trei locații posibile diferite în care șobolanul ar putea fi și care sunt separate în timp: locația în care tocmai a fost (memorie), poziția sa actuală și un loc potențial (imaginar) în care ar putea fi în viitorul apropiat.

Cercetătorul postdoctoral de la Institutul Mortimer B. Zuckerman Mind, Brain Behavior de la Universitatea Columbia și un coautor al lucrării, Kenneth Kay, explică: „Activitatea neuronală are această structură inconfundabilă în care, la anumite momente, seamănă cu ceea ce animalul experimentează în prezent. În aceste alte momente de timp, pare o experiență imaginară.”

Această formă de imaginație coincide cu argumentul anterior al lui Frank, potrivit căruia imaginația există în acest scop exact – ca tehnică de supraviețuire – prin utilizarea ei pentru a ne ajuta să facem predicții viitoare mai bune. Dar există o altă formă de imaginație care nu pare să depindă de supraviețuirea noastră sau de unde călătorim.

Acest tip de imaginație apare atunci când animalele se îndepărtează sau fac ceva banal sau relaxant, cum ar fi îngrijirea. Experții detectează exploziile de activitate numite „unduri ascuțite” în hipocamp în aceste cazuri.

Aceste ondulații par să se întâmple și atunci când animalele dorm și par să indice reluarea mentală a experiențelor trecute. Cu toate acestea, relația dintre ondulațiile de unde ascuțite și funcțiile de memorie ale hipocampului este puțin înțeleasă.

Totuși, reluările au loc de aproximativ zece ori mai repede decât evenimentul real. Adică, creierul analizează evenimentele trecute și posibile de zece ori mai repede decât în viața reală, permițându-ne să trecem rapid prin scenarii.

Lucrurile s-au adeverit și în studiile umane. Un studiu din 2007 a constatat că scanările creierului de oameni sănătoși au arătat că hipocampul era cel mai implicat atunci când participanții și-au imaginat viitorul, comparativ cu atunci când s-au gândit la trecut.

Toate aceste dovezi sunt susținute în continuare, de exemplu, într-o cercetare a lui Frank, publicată în octombrie 2022, unde el susține că imaginația este o funcție fundamentală a hipocampului. El declară: „Hipocampul este încă responsabil pentru crearea amintirilor despre ceea ce se întâmplă chiar acum. Și se pare că este și responsabil pentru lansarea posibilităților.”

Acestea fiind spuse, hipocampul nu este singurul producător de imaginație, dar este liderul. Hipocampul stimulează neuronii din alte regiuni ale creierului implicate în simțurile noastre, care fie fac parte dintr-o amintire dintr-un eveniment real din trecut, fie se pot „potrivi împreună într-un lucru imaginat”.

Viața reală vs. viața imaginară

Totuși, chiar dacă acum știm unde trăiește imaginația, există un alt mister pe care cercetătorii speră să îl rezolve în continuare, iar Frank este deja în caz. Misterul modului în care putem separa viața reală de cea imaginară. După cum spune Frank,

„Este uimitor că nu suntem cu toții psihotici tot timpul, deoarece creierul nostru în mod clar inventează multe chestii despre lucruri care ar putea fi.”

În aprilie 2023, Frank și echipa sa au publicat noi date care sugerează că creierul folosește aportul nostru senzorial – cum ar fi senzația că piciorul nostru lovește solul atunci când mergem – pentru a clasifica ceea ce este viața reală față de ceea ce este imaginat.

Deci, în esență, creierul pare să separe realitatea de ficțiune pe baza informațiilor pe care le primește din lumea exterioară și a modului în care se reconciliază cu modelele sale interne.

Totuși, oricât de evazivă și sălbatică se simte imaginația noastră, ea are o locație precisă în creierul nostru și proceduri pentru a distinge ceea ce este imaginar de realitate. Se pare că imaginația a evoluat probabil ca tehnică de supraviețuire, dar nu s-a oprit aici. A devenit capabilă să viseze lumi, sunete, oameni complet noi și un flux nesfârșit de idei.

Amintiri reale vs. amintiri false

Uneori amintirile noastre sunt greșite. Creierul se joacă cu noi tot timpul, iar trucurile pe care le joacă ne pot induce în eroare să credem că suntem capabili să ne reconstruim cu exactitate trecutul personal. De fapt, suntem înconjurați de amintiri false.

Amintirile false sunt:

1. Amintiri despre lucruri pe care nu le-am experimentat niciodată. Acestea pot fi mici erori de memorie care, de exemplu, ne fac să credem că am văzut un semn rutier în loc de altul, sau mari iluzii, cum ar fi să credem că am zburat cândva într-un balon, deși nu l-am văzut niciodată.
2. O altă trăsătură înspăimântătoare a amintirilor false este că ele ne pot fi impuse din exterior. În “O lume plină de demoni: știința este ca o lumânare în întuneric”, Carl Sagan a susținut că implantarea unor amintiri false în oameni este nu numai posibilă, ci de fapt foarte ușoară – principalul lucru este să evaluezi corect nivelul de credulitate al persoanei cu care ai de-a face. Ca exemple, a citat oameni care, la îndemnul medicilor sau hipnotizatorilor, chiar au început să creadă că au fost răpiți de OZN-uri sau își amintesc de abuzuri din copilărie care nu s-au întâmplat niciodată. Pentru acești oameni, distincția dintre memorie și imaginație a devenit neclară, iar evenimentele care nu s-au întâmplat niciodată au fost cusute ferm în memorie ca fiind reale. Participanții la experimente au putut chiar să descrie cu acuratețe și incredibil de viu aceste evenimente fictive, ca și cum ar fi avut loc.

O analiză a literaturii științifice arată că, odată ce o persoană are amintiri false, este aproape imposibil să le distingem de amintirile adevărate stocate în creierul nostru. Aceasta înseamnă că amintirile false au aceleași proprietăți ca oricare altele și nu sunt diferite de amintirile evenimentelor care s-au întâmplat de fapt. Singura modalitate de a le testa este de a găsi dovezi de coroborare.

Apropo, despre acest fenomen a scris și psihologul criminalist, cercetător al amintirilor false și autoarea cărții “The Memory Illusion”, Julia Shaw.

Vulnerabilitatea oamenilor

Există grupuri de persoane care sunt considerate în mod tradițional mai vulnerabile, cum ar fi indivizii cu IQ scăzut, copiii, adolescenții și persoanele care suferă de boli mintale precum schizofrenia, o boală care îngreunează de la sine „monitorizarea realității”. În esență, oricui îi este dificil să separe realitatea de ficțiune are mai multe șanse să creeze amintiri false.